Cu privire la stat, rolul și funcționarea sa în perioade de criză. Această situație este valabilă și pentru țările din Europa Carpatică.

          Permiteți-mi să scriu - de dragul reflecției - câteva cuvinte despre un subiect în care sunt implicat profesional de aproape treizeci de ani - statul. Care pare a fi statul, văzut din perspectiva pandemiei actuale?

          Conform unei viziuni încă din secolul al XIX-lea, statul este, înainte de toate, un tip de organizație. Acest lucru este cu siguranță adevărat. Este adevărat, de asemenea, că, mai ales în zilele noastre, experimentăm indispensabilitatea și necesitatea sa; că putem vedea, fără îndoială, că organizarea și ordinea aduse de stat sunt mai bune decât haosul, decât anarhia care, dacă ar fi prevalat astăzi, ne-ar fi putut condamna în mod inevitabil. Probabil că asta este ceea ce crede majoritatea covârșitoare a cetățenilor, pentru că se supun restricțiilor, interdicțiilor și reglementărilor incomode în majoritatea lor absolută, și nu doar pentru că există sancțiuni pentru nerespectarea lor. Dacă oamenii ar ignora masiv aceste ordine ale autorităților și aceste reglementări, nicio poliție nu ar putea să-i oprească, să-i prindă și să-i pedepsească. Cu toate acestea, oamenii înțeleg că o astfel de insubordonare are consecințe dezastruoase pentru toată lumea. Exemplul țărilor ai căror cetățeni (mai ales la început) nu s-au preocupat prea mult de astfel de reglementări dovedește că atitudinea "fă ce vrei" duce la autodistrugere, la dezastru, care poate fi măsurat apoi prin miile de oameni uciși de virus; adesea cunoștințe, prieteni, membri ai familiei apropiate...

          Și aici aș dori să abordez problema libertății cetățenilor săi, care este foarte importantă în fiecare țară. În actuala situație periculoasă, se poate auzi și citi (chiar și pe primele pagini ale unor ziare) că în Polonia a venit vremea "fascismului sanitar", a încălcării și restrângerii drepturilor cetățenilor etc. De asemenea, au existat presiuni asupra țării noastre pentru a-și închide frontierele (până când cei care au criticat acest lucru nu au făcut același lucru acasă). Între timp, tineretul (și nu numai tineretul) din societățile mai "progresiste" din Europa de Vest și de Nord a reacționat la știrea despre apelul autorităților statului de a se comporta într-un anumit fel, de a evita adunările și evenimentele sociale, cu o batjocură sub forma unei "coronavirus-party" cu numeroși participanți amuzați. Nu a trebuit să așteptăm prea mult timp pentru rezultate... Iată ce se întâmplă atunci când libertatea este identificată doar cu propriul drept, când este doar "a mea" și când nu se referă deloc la ceilalți. Este un individualism care nu se vede decât pe sine însuși: exist doar eu și dreptul meu de a face ceea ce vreau. Și nimeni nu are nimic de-a face cu ceea ce fac eu. Este viața mea, afacerea mea, alegerea mea. Cât de des ni s-a prezentat și nouă acest tip de gândire (sau de nepăsare). Sloganul: "Fă ce vrei" a devenit un simbol al acestui mod de existență "liberal".

          La cealaltă extremă nu se află deloc sclavia, totalitarismul, etatismul, autoritarismul, fascismul etc. La cealaltă extremă există libertate, dar un alt fel de libertate - o libertate mai înțeleaptă, mai responsabilă. Este o libertate republicană, care dorește să realizeze drepturile individului, dar nu uită că acesta nu este singur, că trăiește într-o comunitate și că este responsabil atât pentru el însuși, cât și (în măsura posibilităților sale) pentru comunitate. Este o libertate care înțelege că nu este posibil să faci tot ceea ce vrei, pentru că asta nu mai este libertate, ci liber arbitru, și uneori chiar nesăbuință. Limitarea libertății este înscrisă în însuși sensul ei. Nu există libertate fără responsabilitate și nu există libertate fără limite, așa cum nu există mișcare liberă fără legea gravitației, care împiedică această mișcare și, în același timp, o face posibilă. Fără limitările impuse de puterea stabilită de oamenii liberi asupra lor înșiși, aceștia nu ar fi liberi, pentru că orice huligan ar putea teroriza pe oricine. De aici limitele, de aici legea, de aici statul și ceea ce constituie distincția sa esențială față de alte organizații - coerciția.

          Cine are dreptate? Astăzi, nu mai este vorba de o dispută teoretică între liberali și republicani (să lăsăm deoparte totalitarii de toate felurile, inclusiv proliferarea recentă a "liberalilor totalitari"). Astăzi, aceasta este o întrebare care poate fi rezolvată... empiric! Rămâne de văzut ce societăți vor ieși victorioase din lupta împotriva virusului, atunci când se va dovedi că această luptă nu este doar o chestiune de bani și de bunăstare, ci și de responsabilitate pentru sine și pentru ceilalți, de capacitate de sacrificiu pentru comunitate și de disponibilitate de a respecta recomandările propriei autorități statale suverane, stabilite în mod democratic, independente de alte state și care protejează în primul rând interesele propriilor cetățeni. Acesta este primul punct de reflecție.

          Mai există și un al doilea. Să ne întoarcem încă o dată la definiția clasică a statului. Organizație? Da. Dar este doar unul singur? Cuvântul a fost menționat de mai multe ori aici: "comunitate". Ei bine, comunitatea. Mai ales în momentul unei încercări traumatizante, când se dovedește că există oameni care sunt gata să acționeze pentru ceilalți: în activități de voluntariat, să se intereseze de soarta unei bătrâne singure care locuiește cu două etaje mai sus, să coasă măști în cadrul unei campanii de ajutorare etc. etc. Aceasta este atunci când o comunitate care nu spune: "Pentru asta sunt statul, instituțiile, autoritățile...". Apoi, oamenii se simt conectați cu alți oameni și nici măcar nu știu de ce. Aceasta este o dimensiune foarte importantă a comunității. Dar există, de asemenea, o dimensiune care îi include pe factorii de decizie politică și economică care decid deja soarta a mii de oameni.

          "Pregătiți-vă că mulți dintre cei dragi vouă vor muri". Aceste cuvinte ar putea fi luate drept o încurajare foarte nesuferită, dacă nu ar fi fost însoțite (la vremea respectivă) de o politică de continuare a "vieții normale" (să adăugăm: mai ales economice). La urma urmei, Regatul Unit, City of London, nu poate fi sărăcit de această criză. Afacerile urmau să continue. Oamenii trebuiau să consume, alții trebuiau să producă, iar alții trebuiau să facă bani din toate acestea. Elevii ar merge la școli, studenții la universități etc. Numai unii (dar numai cei bătrâni, cei slabi, cei bolnavi) puteau muri. Măi, măi: "Pregătiți-vă...". Dintre toate acestea, "societatea" (dar era oare o "comunitate"?) a fost de a ieși mai puternică, mai sănătoasă, mai rezistentă și probabil... mai tânără. Și puternic din punct de vedere economic - pe fondul unor vecini din ce în ce mai puțini care și-ar irosi energiile pentru a salva fiecare bătrână care nu ar produce nimic și ar consuma foarte puțin. Îi urăm astăzi domnului Johnson multă sănătate... chiar dacă nu este aproape de noi.

          În Suedia (una dintre cele mai liberale și mai "progresiste" țări din UE din punct de vedere social), viața se desfășoară încă aproape "normal", școlile sunt deschise, iar bătrânii "trebuie să aibă grijă de ei înșiși". (Cei închiși în azilurile de bătrâni au fost închiși, la propriu). Societatea suedeză este una dintre cele mai vechi din Europa, cu o speranță de viață foarte mare. Este un motiv de mândrie și - poate pentru unii - de îngrijorare... Există o șansă ca un fel de eugenie (pentru care nimeni nu este responsabil, pentru că este un virus care o face, nu autoritățile) să permită să se scape de acest balast social inutil din punct de vedere economic, la fel cum de mulți ani în unele dintre cele mai bogate țări din Europa se scapă de copiii nedoriți, în special de cei bolnavi - de exemplu, cei cu sindromul Down. La fel cum, de mulți ani, unele dintre cele mai bogate țări europene se debarasează de copiii nedoriți, în special de cei bolnavi - de exemplu, cei diagnosticați cu sindromul Down (avort), împiedicând persoanele cu handicap mintal să aibă copii (sterilizare) și, în general, dând posibilitatea ca persoanele bolnave să nu-și mai deranjeze rudele și statul (eutanasie). O astfel de gândire se baza pe convingerea că statul este o companie, o afacere care funcționează eficient și care trebuie să aducă profit celor care dețin pachetul majoritar de acțiuni, și nu o comunitate, o familie, legată prin legături afective, în care trebuie să ajuți la nevoie, fără să întrebi ce vei primi în schimb.

          Ne confruntăm cu două astfel de viziuni ale statului. Cei care vor să apere pe toată lumea în vremuri de pandemii, pentru că vor să fie ghidați de un sentiment de solidaritate care cimentează comunitatea, sunt complet neînțeleși de alții, care îi numesc - de exemplu, de la tribuna Sejm-ului de acum câteva zile - "idioți". Până la urmă, criza de astăzi poate fi o oportunitate excelentă pentru o afacere bună - tot ceea ce trebuie să facem este să nu frânăm economia, ci să o lăsăm să continue să crească. Cei mai slabi vor fi cei care vor avea de pierdut...

          Și aici se poate pune întrebarea care dintre aceste viziuni va prevala și care, pe termen lung, se va dovedi a fi cea corectă. Poate că cei care vor să își "risipească" PIB-ul pe cei mai slabi vor ieși mai slabi din punct de vedere economic din această criză decât cei care au lăsat să moară mii de cetățeni mai puțin descurcăreți și mai slabi, dar nu vor opri spirala cererii și ofertei. Doar că o vor face ca o societate cu răspundere foarte limitată, ale cărei acțiuni se vând cel mai bine la momentul cel mai oportun, deoarece o astfel de societate în sine valorează doar atât cât plătește cineva pentru ea. Iar familia, familia și comunitatea națională care constituie statul - se dovedește a nu fi de vânzare ...

          Așadar, cine va supraviețui, pe termen lung, și nu doar coronavirusul?

Paștele AD 2020